A douăsprezecea noapte

Mai este Shakespeare contemporanul nostru? Oho, și-ncă cum! Numai dacă ne uităm la spectacolul lui Andrei Șerban cu A 12-a noapte de la Teatrul de Stat din Constanța și la tema identității de gen. Cine e cine? Identitatea – o etichetă de mult depășită. Genurile alunecă dintr-unul în altul. Iar plăcerea erotică se reface în toate combinațiile posibile atunci când opoziția masculin/feminin a fost anulată. Pentru că dragostea sau atracția abolește genurile.

Andrei Șerban a montat A 12-a noapte de Shakespeare de trei ori, o dată la Boston, apoi la teatrul Național din București, pe vremea când era directorul său, iar ultima dată la Constanța cu – îl citez –, „o echipă minunată de actori tineri excepționali”.

Ducele Orsino este îndrăgostit de dragoste, de muzică, de dans, cu alte cuvinte, de principiu, dar… pentru ca toate să se circumscrie unui singur nume…, de Olivia. Contesa Olivia cade în mrejele unei femei pe care o crede bărbat. Ca să se protejeze, naufragiata se travestise în eunuc. Simpatia celor două fete se va finaliza într-un sărut. Salvatorul fratelui său se îndrăgostește de cel salvat… totul se petrece sub încăpătoarea umbrelă a confuziei identităților. Și ce altă replică mai adevărată decât „Tu ești ea. Eu sunt el”?

Ei, dar A douăsprezecea noapte rămâne o comedie cu tot tacâmul clasic de la Plaut și Terențiu citire: qui pro quo, gemeni confundați în urma naufragiului, de unde rezultă situații care mai de care mai năstrușnice. Apoi, mult așteptata devoalare ce produce finalul fericit.

De cealaltă parte, avem celebra garnitură comică shakespeareană, cu personaje care „se înnebunesc după distracție”. Ele au o poftă de viață iremediabilă, fac antren și scornesc toate poznele posibile într-un ritm demențial. Un ritm alert, mai ceva ca spuma de șampanie. Andrei Șerban s-a întrecut pe sine însuși.

Știți cum spun cercetătorii: textele lui Shakespeare suportă minimum trei niveluri de interpretare: mai întâi, cel denotativ. Apoi, alte două, contrastante, atrase de polisemia limbii engleze. Unul care trimitea, nu de puține ori, la limbajul licențios, menit să facă lectura „suculentă”; în sfârșit, un altul, pentru căutătorii de bucurii rafinate, care se dedulceau cu mesajele intelectuale sau metafizice. Aceeași sintagmă putea trimite în toate cele trei direcții. Pentru acest nivel, al treilea, Andrei Șerban a apelat la suferința lui Malvolio.