Decameron 135666

spectacol de Alexander Hausvater

Teatrul Dramaturgilor Români

Vorbim despre atrocități? Atunci ele trebuie privite cu veselie, pentru a aduce un strop de lumină. Vorbim despre haz? Atunci hazul merită tăvălit prin magma atrocităților. Fidel tehnicii contrastelor, regizorul Alexander Hausvater nu se dezminte nici în Decameron 135666 de la Teatrul Dramaturgilor Români. Îmbracă situațiile pline de umor ale lui Boccaccio în coperți negre. Le acoperă de o strălucire sumbră. Punct și contrapunct prin care dramatismul crește.

O trupă de actori italieni trebuie să performeze într-un lagăr de concentrare sub controlul absolut al comandantului. Evident, doar pentru distracția lui. Joacă exact cum le cere el. Se opresc atunci când el dictează stop. Se umilesc exact cât le impune ofițerul nazist.

Despre ce liber arbitru mai poate fi vorba când victima este lipsită de drepturi fundamentale? Când toate eforturile se concentrează doar pe supraviețuire. De fapt, cât mai merită supraviețuirea fără o ultimă fărâmă de demnitate? Răspunsul regizorului stă în solidaritate și căldură umană, chiar dacă bine ascunse. Coordonatoarea trupei le transmite prin tact, blândețe și resemnare pentru propria soartă. Dar printr-o imensă dragoste și responsabilitate pentru soarta celorlalți: colegii ei actori. Privirea îngrijorată a actriței Ioana Calotă ascunde zeci de straturi ale omeniei. În spectacol, Alexander Hausvater desenează praguri ale umilinței din ce în ce mai insuportabile: de la indicațiile de scenă până la intervenția brutală în sex. Chiar și în lagăr, însă, teatrul își păstrează forța eliberatoare. Chiar și pentru câteva momente, cât durează o scenă, teatrul oferă evadarea dintr-o realitate atroce. Cimentează sentimentul comunității și, mai ales, puterea de a rezista. Și poate aduce forța de a se opune; de a alege. Chiar și atunci când alegerea înseamnă propria moarte.